Roxana Draghici

Criza de identitate în psoriazis

Putem înţelege semnificaţia psihologică a psoriazisului din mai multe perspective care alcătuiesc un tablou general pentru lumea interioară a persoanei care are psoriazis. O perspectivă este cea legată de funcţia de protecţie împotriva retrăirii unei dureri emoţionale (pe care am menţionat-o în primele două articole). Un alt element din tablou este ideea că un factor stresor* din viaţa persoanei atacă povestea de viață despre cine este ea/el. Şi în această situaţie, funcţia bolii este tot de protecţie, dar are o nuanţă diferită – protecţia este a identităţii. 

Într-o cercetare coordonată de Mazzeti (1994; 1996) pe un eşantion de 80 de pacienţi cu psoriazis, s-a constatat că la 71 dintre ei s-a putut identifica un factor stresor care a precedat apariţia psoriazisului. Cercetarea nu a dovedit să existe vreo legătură între severitatea factorului stresor şi debutul bolii. Însă, echipa de cercetare a observat că factorul stresor a determinat “o criză de identitate în care pacientul s-a simţit incapabil să facă faţă unei experienţe interne destabilizatoare” (Mazzeti, 1996, pag. 223). O posibilă explicaţie a apariţiei bolii, conform echipei de cercetare, este legată de semnificaţia pe care persoana o acordă factorului stresor (care are legătură cu identitatea, şi nu severitatea acestuia).

Din punctul meu de vedere, psoriazisul este despre identitate, este un manifest al poveştii inconştiente despre noi înşine şi o încercare de a găsi autonomia personală. Când spun poveste inconştientă mă refer la convingerile pe care le avem despre:

  • noi, alţi oameni şi viaţă
  • rolul nostru în relaţii
  • cum să ne trăim viaţa 
  • ce fel de partener/ă de cuplu să avem
  • a avea copii sau nu
  • a fi antreprenor sau angajat
  • corpul nostru
  • emoţiile şi mintea noastră
  • etc.

Această poveste inconştientă se mai numește scenariu de viaţă (Berne, 1972) şi se formează în primii ani de viaţă ca urmare a impactului relaţiei dintre copil şi mediu (părinţi, bunici, alte persoane din familie, străbunici, evenimente majore prin care copilul a trecut). Ce va determina scrierea scenariului de viaţă este felul în care copilul percepe şi dă sens relaţiei cu părinţii, satisfacerii sau nesatisfacerii nevoilor sale de dezvoltare.

Scenariul de viaţă este format din decizii  pe care copilul le ia în urma interacţiunii cu mediul. Ele sunt diferite de cele care se iau prin gândire, de un adult. Sunt, de fapt, rezultatul testării realității de copil, prin intermediul emoțiilor şi senzaţiilor trăite în strânsă legătură cu corpul  – principalele modalități de comunicare în prima parte a vieții. Deciziile se transformă în convingeri (ceea ce credem noi despre…) şi convingerile se transformă în tipare (ceea ce se repetă) de gândire şi emoţionale care se vor reflecta atât în relaţiile cu ceilalţi, cât şi în relaţia cu propria persoană.

Scenariul de viaţă ne oferă o identitate, cu bune şi cu rele – ştim cine suntem prin ce ne spunem despre noi, oameni şi viaţă.

Aspecte pozitive şi negative ale scenariului de viaţă

Cele pozitive se referă la convingerile copilului care funcţionează ca resurse/atuuri şi ajută copilul şi adultul (care va deveni) să aibă relaţii bune, să se simtă împlinit, să fie sănătos, să-şi satisfacă nevoile, să-şi exprime potenţialul, etc. 

Cele negative se mai numesc convingeri limitative pentru că limitează sinele persoanei (cine este ea în esenţă) să se exprime. Acestea reprezintă cea mai bună strategie de supraviețuire (de a face faţă realității) a copilului în faţa unui mediu nereceptiv, indisponibil la nevoile lui. Dacă părinții eșuează în a satisface nevoile copilului în mod repetat, atunci acesta poate lua decizia că „e ceva în neregulă cu mine”/ că „nu sunt de iubit”/ că „nu sunt important”, etc. Lipsa de acordare a părinților la nevoile și trăirile copilului, neglijarea emoțională, abuzurile fizice și emoționale, lipsa reflectării experiențelor pe care copilul le trăiește de către părinți duc la  formarea scenariului de viață.


Exemple de convingeri pozitive: merit să fiu iubit/ să fiu fericit, să am succes, să exist, etc; am încredere în mine şi în viaţă; pot să-mi ating visurile/ obiectivele; sunt deştept/deşteaptă; sunt important/ă; în această lume pot să fiu eu aşa cum sunt; sunt ok aşa cum sunt/ nu e nimic în neregulă cu mine, etc.

Exemple de convingeri limitative – sunt cele care implică o desconsiderare sau sunt precedate de nu, precum: nu merit să fiu iubit/ să fiu fericit, să am succes, să exist, etc; nu am încredere în mine şi în viaţă; nu pot să-mi ating visurile/ obiectivele; nu sunt deştept/deşteaptă, etc. Acestea funcţionează ca nişte mecanisme de apărare împotriva durerii neîmplinirii unor nevoi importante pentru copil. De aceea sunt aşa de greu de schimbat, pentru că făra ele, durerea s-ar putea simţi copleşitoare. Acesta este şi unul din motivele pentru care terapia durează mult. Oamenii au nevoie de timp să intre în contact şi să se obişnuiască cu simţitul propriilor emoţii dureroase, să-şi înmoaie apărările și să-şi construiască şi să exerseze noi tipare de gândire şi emoţionale.

Ce înseamnă în acest context autonomia personală? 

A fi un individ autonom implică conştientizarea convingerilor limitative, construirea unora pozitive şi experimentarea relaţiilor şi a vieţii din cine eşti tu cu adevărat, şi nu din povestea pe care ţi-o spui inconştient. Aceea este doar o poveste, nu reprezintă realitatea. A fi autonom înseamnă a trăi relaţiile ştiind ca ai nevoi vechi, care nu au fost niciodată împlinite şi de care nu este responsabil partenerul/a. A fi autonom înseamnă să fii în contact cu emoţiile, nevoile şi dorinţele, să le exprimi şi să investeşti energie în a le împlini, știind că doar tu eşti responsabil de ele. A fi autonom presupune capacitatea de a trăi intimitate emoţională, de a fi vulnerabil/ă în timp ce te simţi în siguranţă şi de a pune limite sănătoase atunci când nu te simţi în siguranţă. Autonomia este o debarasare de suferinţe şi un angajament faţă de creşterea personală. 

Mazzeti (1994; 1996) a observat că factorul stresor care a declanşat psoriazisul ameninţa scenariul de viață şi provoca persoană la experimentarea autonomiei personale, la a trăi un eveniment/context de viaţă în afara convingerilor limitative. Psoriazisul este un eşec în ieşirea din tiparele poveştii inconştiente. 

Posibil exemplu:

  • factor stresor: un examen important (capacitate, bacalaureat, admitere facultate, licenţă, specializare, etc).
  • examenul poate pune în contact persoana cu convingerea ca nu e în stare, că nu e suficient de…, că ea/el întotdeauna o să dezamăgească, că nu merită să reuşească, etc.
  • convingerea este asociată inconştient de experienţe din copilărie, dureroase emoţional, care au legătură cu părinţii sau persoanele care au crescut copilul.
  • reuşita examenului ar însemna ameninţarea cu schimbare a convingerii. Dacă convingerea dispare, atunci persoana ar fi nevoită să se confrunte cu durerea neimplinirii unei nevoi importante din copilărie, rămasă neconştientizată. Și pentru că persoana nu se simte pregătită pentru această confruntare, psihicul găseşte ca formă de protecţie eliberarea tensiunii din interior prin intermediul corpului, sub forma psoriazisului. De ce tocmai prin corp? Pentru că factorul stresor atinge o nevoie şi o rană emoţională din copilărie care are legătură cu semnificația corpului (contează inclusiv locul în care apar erupţiile). De ce psoriazis şi nu altă boală? Pentru că mediul (factorul stresor) poate determina manifestarea predispoziție genetice.
  • reuşita examenului ar însemna, de asemenea, rescrierea unei părţi din poveste (sunt suficient de.., merit să…, reuşesc în ceea ce îmi propun, etc) care ar duce la autonomie personală.

Psoriazisul arată şi care este rana emoţională ce are nevoie de atenţie, dar şi direcţia de urmat pentru vindecare. Eu o văd ca pe o şansă pe care inteligenţa corpului o oferă în a ne opri din viaţa trăită pe pilot automat şi a ne uita la acel copil din interior care încă suferă. Atenţia şi grija pe care adultul care am devenit i-o poate da vor fi primii paşi pentru obţinerea autonomiei personale.

*stresor = factor de stres; eveniment, situație, fapt care duc la stres

stresul = ansamblu de factori care depăşesc capacitatea individului de a face/ de a gestiona impactul factorilor de stres (care se regăsesc la nivelul emoţiilor, senzaţiilor, gândurilor, corpului)

Bibliografie:

  1. Berne, E. (1972), What do you say after you say hello? The psychology of human destiny, California, Bantam Books
  2. Mazzetti, M.; Mozzetta, A.; Soavi, G., C,; Andreoli, E.; Foglio Bonda, P., G.; Puddu, P.; Decaminada, F. (1994), Psoriasis, stress and psychiatry: psychodynamic characteristics of stressors, Acta Dermato-Venereologica Supplementum (Stockholm), 186, 62-64
  3. Mazzetti (1996), Transactional Analysis and Psychosomatic Medicine: the case of psoriasis, Transactional Analysis Journal, 26:3, 220-227

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *