+40 761 336 950 office@roxanadraghici.ro

În Marele dicţionar al bolilor şi afecţiunilor (Martel, 2012) se sugerează că psoriazisul implică un abandon sau o separare prin care persoana a trecut. Martel precizează chiar o dublă separare care poate fi față de membrii familiei (părinţi, fraţi, un părinte şi un frate, bunici, etc) sau faţă de ceva drag (casă, loc, şcoală, ţară, etc). În acest articol, voi detalia ideea separării, ca o cauză şi factor declanşator în psoriazis.

Separarea – una din cauzele care creează predispoziţia psihologică pentru apariţia psoriazisului

Prima separare prin care persoana care are psoriazis a trecut este cea de mamă, în primii 3 ani de viaţă, şi am în vedere 2 perspective:

  • separarea poate să apară la naştere, atunci copilul nu poate avea contact fizic cu mama, fie pentru ca este abandonat de mamă, fie pentru că mama moare la naştere sau fie pentru că sunt probleme de supravieţuire/sănătate din cauza cărora copilul va sta o perioadă în incubator (sau mama are probleme de sănătate şi nu poate avea grijă de copil).
  • separarea, ca încercare nereuşită a copilului spre autonomie, poate fi asociată cu dificultăţi în etapa de dezvoltare separare-individuare.

Despre etapele de dezvoltare a copilului au scris mulți specialişti care au elaborat diferite clasificări. Eu am ales pentru acest articol perspectiva medicului şi psihanalistei Margaret Mahler (în Byder & Pearson, 1983) pentru ca este axată pe relaţia mamă-copil şi procesul de separare-individuare. Ea descrie următoarele etape ale dezvoltării în primii 3 ani de viaţă, etape normale, ce se regăsesc la toţi copiii:

  1. etapa autistică (0-2 luni): atenţia copilului este doar pe interior şi satisfacerea propriilor nevoi; copilul nu o percepe pe mamă ca fiind ceva diferit de el, ci percepe că el şi mama sunt unul şi acelaşi.
  2. etapa simbiotică (3-6 luni): continuă nediferenţierea şi fuziunea psihică; începe să existe o percepţie vagă despre mamă ca fiind ceva care îmi satisface nevoile. Depăşirea cu succes a acestei etape ţine atât de capacitatea mamei de a oferi copilului grijă şi afecţiune, cât şi de capacitatea copilului de a percepe şi primi ceea ce mama oferă.
  3. etapa de separare-individuare (6-36 luni)
    • diferențiere (6-9 luni): copilul începe să-şi definească graniţele externe prin folosirea corpului prin atingerea degetelor, braţelor, picioarelor, etc. Conform lui Mahler, în această etapă se construieşte imaginea despre corp.
    • explorare (10-16 luni): copilul începe să exploreze lumea exterioară, departe de mamă – se târăşte, merge, atinge lucruri.
    • (re)apropiere (17-35 luni): în această etapă, copilul are nevoie să exploreze mediul departe de mamă şi, în acelaşi timp, are nevoie de disponibilitatea emoţională şi fizică a mamei de a-l primi înapoi.
    • constanţă (36 luni): la sfârşitul acestei etape, copilul are deja internalizată (proces natural al psihicului prin care ceva din exterior este adus în interior) reprezentarea interacţiunii lui cu mama. Această reprezentare devine o parte din psihicul copilului care îl va ajuta să simtă iubirea şi prezenţa mamei, chiar dacă ei sunt separaţi şi la distanţă. Când această etapă se depăşeşte cu succes: (1) persoana nu va avea dificultăţi de separare în copilărie, adolescenţă sau viaţa de adult; (2) persoana adultă va putea iubi fără să aibă aşteptarea ca celălalt să-i satisfacă toate nevoile şi să-l iubească necondiţionat.

Cum oamenii nu sunt perfecţi, cu siguranţă că mama nu va putea satisface toate nevoile de dezvoltare a copilului şi acesta va creşte cu dificultăţi mai mici sau mai mari asociate cu traversarea nereuşită a fiecărei etape.

Când disponibilitatea emoţională a mamei de a se conecta cu copilul, de a-i oferi atenţie, răbdare, grijă şi iubire nu există sau este foarte limitată, copilul nu va putea să trăiască separarea ca pe un fenomen natural, ci o va trăi ca pe o traumă, o durere ce îşi va lăsa amprenta în relația individului cu sine, viaţă şi alţi oameni.

Separarea copilului de mamă nu este problema, ci felul în care aceasta este trăită în interior şi blocarea copilului în separare, fără să existe permisiunea pentru autonomie. Problema mai este şi internalizarea unei mame indisponibile emoţional, a unei lipse de siguranţă că mama este acolo şi internalizarea unui mediu periculos. “Separarea este trăită de copil ca o pierdere care mutilează corpul…o gaură neagră…un nimic care înghite…” (Tustin, 1990/1992).

Separarea  – factor declanşator în psoriazis

Din punctul meu de vedere, această primă separare (dificultatea de separare de mamă) este fundaţia următoarelor separări din viaţă. Şi fiecare separare importantă din viaţă va reaminti şi întări, inconştient, durerea primei separări. 

Pentru că durerea primei separări a fost atât de mare, persoana se va proteja împotriva retrăirii acesteia creând iluzia siguranţei prin psoriazis. Prin psoriazis, ceilalţi sunt ţinuţi la distanţă. În acelaşi timp, în interiorul persoanei există o mare nevoie de contact şi apropiere care este blocată de frica de a suferi.

Când apar primele erupţii specifice psoriazisului, e indicat să ne gândim la ce ni s-a întâmplat important în ultimele 6-12 luni. Unele persoane descoperă că evenimentul cu impact emoţional prin care au trecut a fost o separare de cineva sau ceva drag. Investigarea factorilor declanşatori este primul pas pentru a identifica cauzele emoţionale din spatele psoriazisului. Apoi, o direcție de lucru cu propria persoană este ca individul să înceapă să se uite la ce este în interiorul lui:

  • ce emoţii simt frecvent?
  • ce emoţii nu simt de obicei?
  • cum a fost relaţia mea cu mama?
  • ce separări am trăit de-a lungul vieţii şi faţă de cine sau ce anume?
  • cum e pentru mine când mă despart de cineva? cum e pentru mine când pierd ceva sau pe cineva important?
  • în ce fel am/nu am grijă de mine?
  • în ce fel sunt deschis/ă să întru în fluxul vieţii şi al iubirii

(întrebările sunt în corespondenţă cu etapa de separare-individuare)

Psoriazisul arată că au fost dificultăți de contact şi conexiune cu mama care, prin fenomenul natural de internalizare, au devenit dificultăți de contact şi conexiune cu mine însumi/însămi. De aceea, e important să ne uităm în interiorul nostru şi la relaţia cu noi înşine pentru a vindeca rănile emoţionale şi a elibera corpul de povara exprimării suferinţelor. Cred cu tărie că prin această abordare tratamentul alopat este mai eficace şi se pot obţine perioade lungi de remisiune, o îmbunătăţire a relaţiilor şi a calităţii vieţii.

Bibliografie:

  1. Byder, E. & Pearson, P. (1983), The developmental stages of couplehood, Transactional Analysis Journal, 13:1, 28-32
  2. Dahler, R. (2014), Boala ca simbol. Manual de psihosomatică, Adevarul divin, Braşov
  3. Martel, J. (2012), Marele dicţionar al bolilor şi afecţiunilor. Cauzele subtile ale îmbolnăvirilor, Editura Ascendent, Bucureşti
  4. Tustin, F. (1990/1992) în Banks, K. (2013), Skin as a Container Mediating Primary Self-Other Relationships, Transactional Analysis Journal, 43:2, 164-173